Bolojan i-a întâmpinat pe reprezentanţii Camerei Franceze de Comerţ.
Ilie Bolojan și diplomația economică franco-română
La Palatul Cotroceni, președintele interimar al României, Ilie Bolojan, a deschis porțile pentru reprezentanții Camerei Franceze de Comerț, Industrie și Agricultură în România (CCIFER). Scena a fost dominată de un gest simbolic care, dincolo de poleiala festivității, aduce aminte de cât de slab puls bate în economia autohtonă fără intervenții externe. Ordinul „Meritul Industrial și Comercial” în grad de Ofițer, conferit CCIFER, nu este doar o panglică decorativă pentru peste trei decenii de prezență franceză pe teritoriul României.
Bolojan, în calitatea sa oficială, nu a făcut altceva decât să evidențieze fricțiunea dintre așteptările economiei românești și contribuțiile masive venite din afara granițelor. Francezii, cu cele 4200 de companii prezente pe teritoriul nostru, sunt stâlpi de rezistență economică, creând locuri de muncă, susținând exporturile și injectând expertiză pe o piață care singură cu greu ar susține relevanța globală.
CCIFER: un parteneriat pragmatic sau doar captură de oportunități?
Nicolas Richard, președintele CCIFER, și-a adus și el aportul la ecoul sărbătorii, subliniind practic impactul companiilor franco-române asupra economiei locale. Într-un ton oficial însă calculat, Richard a descris România drept „un vector global de competitivitate” și „un rezervor de talente.” Astfel de expresii orbitale, de regulă, maschează dependențele economice și setea neostoită de profit în detrimentul dezvoltării integrate și durabile a unei țări gazdă.
Într-un mod ironic, câmpurile fertile ale agriculturii românești, reținute în porții mari pentru piața internațională sau lobarea politicilor economice care accentuează externalizarea talentelor, reflectă mai degrabă o țară în tranziție perpetuă, gata să negocieze la fiecare pas suveranitatea ei economică.
Dincolo de discursuri, România rămâne „gazda de serviciu”
Întâlnirile de acest gen sunt mai degrabă un rebranding al vechilor structuri colonial-economice adaptate la timpurile moderne. România devine în continuare o piață care își cedează resursele, unde talentele stoarse se îneacă în promisiuni, iar dezbaterile se rezumă la întreținerea ecosistemului corporațiilor străine, ignorând cauzele reale ale lipsei de competitivitate interne. Un ordin conferit de dragul aniversării, câteva discursuri lăudative și o dată în calendar pentru arhivă – toate ascund un adevăr incomod: fără investiții strategice din partea României pentru România, relațiile de genul acesta vor rămâne unilaterale.
Bolojan și CCIFER au bifat un alt episod al diplomelor mutuale, dar întrebarea rămasă este: unde se duc resursele și unde se vede România viitoare? Aceleași vorbe despre „parteneriate durabile” și „vectori de competitivitate” lasă în urma lor doar umbrele unei economii care se zbate să găsească propria voce.
