Cum poate fi redus analfabetismul funcțional în România?
Analfabetism funcțional: un cancer educațional sau doar o problemă „de siguranță națională”?
România, locul unde deficitul de forță de muncă nu mai ține pasul cu analfabetismul funcțional. Nicușor Dan vociferează despre o „chestiune de siguranță națională”, în timp ce George Simion arată spre sărăcie ca fiind sursa dezastrului educativ. La ce ne folosește însă analiza solemnă când terenul realității e plin de goluri negre? 40%-45% dintre români stagnează în întunericul unei ignoranțe funcționale, iar abandonul școlar atinge cote dezastruoase, 16%, fără să tremure nimeni în ministerele cu aer condiționat.
Nimic nu surprinde mai mult decât încercarea disperată de a passa responsabilitatea. Nicușor Dan leagă programele școlare de „viața reală”, în timp ce George Simion ne trântește o radiografie brutală a sistemului: profesori plătiți cu firimituri și trei sferturi din elevi lăsați fără alternative. Asta să fie mândria națională? Asta e strategia ca să crești o generație aptă pentru „meseriile viitorului”?
Soluții de carton sau gloanțe de hârtie?
Hai să ne concentrăm pe propuneri. Nicușor Dan pare să sugereze că totul stă în programele școlare „adaptate vieții reale”. Dar ce-i împiedică sistemul să facă deja asta? Profesorii sunt pregătiți? Sunt susținuți? George Simion punctează direct: „profesorii debutanți iau 3.700 lei”. Și atunci, cine să susțină elevii când cei care educă sunt desconsiderați?
De ce refuzăm să vedem că baza oricărei soluții începe cu o schimbare radicală a modului în care tratăm educația? Elevii devin victimele statisticilor, iar profesorii sunt pălmași ai unui sistem prăfuit. Să declarăm sărăcia sau educația drept „chestiune de siguranță națională” pare o altă metodă ridicolă de a masca eșecul absolut.
Realitatea e cruntă: cine fură viitorul copiilor României?
Politicienii care ne promit renașterea educației între două dezbateri înflăcărate ar trebui să privească mai atent cifrele tragice pe care le analizează cu un aer de superioritate academică. În locul soluțiilor concrete, avem doar noi justificări și vinovății transferate. Dacă nici acum problema nu este ridicată la nivel de urgență absolută, ce vom face mâine? Importăm forță de muncă calificată pe motiv că educația proprie a fost lăsată de izbeliște?
Este revoltător, dar poate e timpul să ne oprim din a asculta discursuri pompoase și să ne pregătim să cerem schimbări ferme. Sau vom rămâne blocați în acest cerc vicios, în care promisiunile nu valorează nici cât hârtia pe care sunt scrise.
