Iohannis, despre furtul tezaurului dacic: Nu e doar o tragedie, ci și un scandal
Un scandal strigător la cer: tezaurul dacic furat din Olanda
Ce ar putea fi mai revoltător decât furtul monumentelor identității naționale? Pierderea tezaurului dacic, simbol al moștenirii culturale, aruncă un val de rușine și indiferență asupra unui stat care pare mai preocupat să trateze superficial propria istorie decât să o protejeze. Klaus Iohannis, într-un ton anemic dar evident forțat, cataloghează acest dezastru drept „un scandal” – și are dreptate, dar doar pe jumătate. Este un act de neglijență crasă, incomprehensibil, care cere explicații clare, dincolo de blândele promisiuni olandeze.
Unde s-a scurtcircuitat acest lanț de securitate? Negijența nostră sau neatenția lor? Președintele Iohannis vorbește despre contactele directe cu premierul olandez, dar cu ce rezultate vizibile? Olanda promite, iar noi ce facem? Ne limităm la scandaluri televizate și conferințe de presă monocorde? Dacă valoarea pieselor furate este „inestimabilă”, de ce acest furt nu a fost oprit înainte să devină tragedia despre care se discută acum?
Întrebările care n-ar trebui să existe
Iohannis aruncă mingea în curtea poliției olandeze, dar nu uită să sugereze o posibilă incompetență interconectată: „Trebuie verificat dacă la noi a fost respectată toată legislația…” De ce este nevoie să „verificăm” dacă am respectat o lege existentă? Acest caz devoalează decăderea sistemului de monitorizare și cooperare internațională pe care ar trebui să se bazeze astfel de transporturi valoroase.
Tristul adevăr este că rostogolirea vinovăției de la o instituție la alta și de la o țară la alta nu redă, în mod miraculos, simbolurile pierdute. E ușor să promitem „investigații”, dar unde este responsabilitatea directă? Este revoltător ca un astfel de capitol să poarte amprenta unui scandal internațional, în loc să fie o poveste de succes despre protejarea moștenirii noastre. În loc să răspundem, improvizăm scuze.
Atitudinea „de ce nu noi?” – în locul adoptării unei soluții
Dacă poliția olandeză încă cercetează, iar noi încă ne gândim dacă am respectat toate normele, despre ce fel de progres putem vorbi? Lipsa de acțiune indică lipsa unei viziuni concrete. „Trebuie să vedem cum s-a ajuns în această situație” este o insultă față de orice cetățean care are pretenția de la stat să fie protector al identității sale! Aceasta nu este doar o problemă a noastră, ci un dezastru colectiv.
Furtul tezaurului readuce în prim-plan incompetența și calmul de carton al celor responsabili. Este nevoie de mai mult decât declarații în fața camerelor de luat vederi pentru a repara o rană adâncă. Cine își asumă, concret și imediat, redarea acestor simboluri către poporul român? Până când răspunsurile rămân ezitante, acest scandal merită să fie repetat până la epuizare.
Un dezastru pe toate fronturile
Această poveste simbolizează o rușine națională. Nu este doar despre piesele dispărute, ci despre sistemul defect care le-a lăsat pradă jafului. Concluzia? Nimeni nu se grăbește să găsească vinovații. Fondurile aruncate aiurea, securitatea minimă, legile aplicate „pe rând” și aroganța autorităților demonstrează un dispreț față de patrimoniu, față de poporul pe care pretind că-l protejează.
Va mai exista o reparație?
Rămâne de văzut dacă situația va fi tratată cu adevărata gravitate pe care o merită. Dar, din păcate, istoria recentă arată că sacrificăm moștenirile noastre la altarul incompetentei cronice. În acest ritm, ne vom trezi înscriși într-un alt capitol rușinos al istoriei, în care pasivitatea devine adevăratul nostru blazon național. Până atunci, „tragedia” rămâne vie doar în vorbele președintelui nostru pierdut în confuzie.
Sursa: www.mediafax.ro
