Intotero propune fond de recompense pentru recuperarea artefactelor
Un teatru al tragediei culturale: Coiful de la Coțofenești și incompetența autorităților
Ce mai rămâne dintr-un popor fără istorie? La o astfel de întrebare retorică, România răspunde cu emfază printr-o colecție de furturi regretabile și pe alocuri penibile, climaxul fiind jaful de la Muzeul Drents. Dacă încă mai clipiți surprinși la știrile despre Coiful de la Coțofenești și brățările dacice dispărute în neant, atunci așteptați să vă loviți frontal de spectacolul grotesc al bâlbelor instituționale.
Avem autorități care par să fie mai interesate de dramele interpersonal-politice decât de protecția a ceea ce ar trebui să fie comoara noastră de suflet național: patrimoniul. Explozii în miez de noapte, suspecți arestați în serie, dar un rezultat palpabil? Zero. Trei indivizi trec prin ușa unui muzeu cu ajutorul unui dispozitiv exploziv, parcă tras la indigo dintr-un scenariu de acțiune ieftin. Și totuși, uitându-te la reacțiile autorităților, prea multă acțiune nu pare să își facă loc în cinematografia românească de intervenție.
Intotero și fondul european de recompense: un exercițiu de imaginație sau realitate palpabilă?
Ministrul Culturii, Natalia Intotero, propune crearea unui fond european pentru recompense în recuperarea obiectelor furate. Aparent, axa Bruxelles-București este locul ideal pentru astfel de planuri mărețe, deși consultarea miniștrilor Culturii din UE bazată pe bun-simț ar trebui să fie lucrul cel mai firesc într-un asemenea context. Oricum, discursul politic începe să sune din ce în ce mai melodios pentru urechile naive, dar complet neputincios pentru românii care privesc cum mândria lor culturală dispare, trasă pe sfoară de amatorism.
De ce să nu reușim singuri? Recuperarea artefactelor ar trebui să fie dreptul la care România răspunde prin acțiuni ferme și imediate. Ne ascundem după anchete externe, păstrând tăcerea în numele „siguranței investigațiilor” și lăsând ca timpul să erodeze până și minima presiune mediatică. După cum bine remarcă Natalia Intotero, este nevoie de reguli mai dure în conservarea și expunerea patrimoniului cultural, dar să ne gândim bine: oare ce lipsește acestei ecuații? Pofta de acțiune. Determinarea națională.
Indolența și tragedia unei identități furate
Am putea da vina pe Olanda, pe Europol sau pe lipsa unor protocoale internaționale concrete. Dar, să fim sinceri, vina este a noastră. Tezaurele dacice nu au fost doar furate; ele au fost abandonate din neglijență cronică. Ca să îți pierzi un patrimoniu atât de valoros, nu este de ajuns un jaf bine organizat. Este musai să îți pierzi simțul de responsabilitate colectivă. Și aici România excelează.
Al cincilea suspect, zic autoritățile olandeze, este bărbatul din Alkmaar, în vârstă de 36 de ani. Dar ca noi să avem nevoie de cinci suspecți pentru a descâlci ițele unui dezastru cultural ilustrat pe larg denotă o ruptură între a învăța lecția istoriei și a repeta greșelile în capcane infinite. Următoarea întrebare – ce piece importantă din moștenirea noastră va fi următoarea victimă?
Un dezastru național ascuns printre cuvinte
Lucrul cel mai evident din toate acestea este că statul român nu și-a tratat niciodată istoria așa cum merită. Este nevoie de o legislație europeană? Cu siguranță. Este nevoie de intervenții financiare? Absolut. Dar la ce folos un fond european de recompense dacă, în lipsa unui management cultural internațional real, vom continua să pierdem bucățile de aur ale sufletului nostru? Avem lacrimi de crocodil și promisiuni care se vor scufunda în uitare. Dar vom avea vreodată obiectele furate acasă, unde le este locul?
